Cum faci sa ajungi… acolo?

Imi place sa vorbesc cu oamenii despre fericire, sa ii intervievez si sa ma gandesc la vietile si lectiile lor. Dar ceea ce am observat este ca totul incepe cu o imagine splendida a prezentului si continua cu o splendida poveste despre lupta pentru a ajunge acolo. Cred ca fericirea este legata de procesul de invatare a aprecierii vietii in deplina sa frumusete si bogatie. Familiile noastre au incercat sa ne invete recunostinta, dar abia in mijlocul experientei directe ajungem sa intelegem cu adevarat.

Sa o luam pe Laura de exemplu. Este o femeie minunata, fericita in casnicie, mama a trei copii, un adevarat cetatean al lumii cu radacini in trei tari, o profesionista implinita, cu abilitati creative, gandire analitica si o cariera iesita din comun. Ii privesti pozele si vezi perfectiunea vietii pe pamant. Le are pe toate. Totul pare atat de usor, atat de natural!

Dar cum faci sa ajungi acolo? M-am gandit mult la asta si, in mare, este intrebarea pe care i-am pus-o.

Draga Laura, tu esti fericita?

Da, sunt. In fiecare dimineata cand ma trezesc, ma simt bine. Am si momentele mele de tristete. Dar sotul imi este alaturi, imi sarut copii si simt recunostinta. Recunostinta pentru ceea ce am si pentru locul de unde vine.

De unde vii?

M-am nascut in Germania, din mama romanca si tata spaniol. Parintii mei s-au despartit cand mama era inca insarcinata cu mine, iar eu am fost crescuta de bunici, la Timisoara, in Romania. Nimeni din familie nu a anticipat sfarsitul comunismului si cand am implinit sase ani, m-am dus la mama, in Germania. Toti au considerat ca voi avea mai multe sanse intr-o tara occidentala. Am intrat la scoala franco-germana, intrucat mama era o adevarata francofila si am studiat limbile straine. In tot acest timp, am pastrat o relatie stransa cu tata. Cand am terminat liceul, mama a vrut sa ma inscriu la facultatea de drept. Tatal meu insa considera ca nu numai ca sunt prea talentata la limbi straine pentru a merge spre drept, dar dreptul este esential national si nu m-as fi putut desfasura la nivel international asa cum imi era intr-un fel menirea. Am horatat deci sa cu el in Spania si sa studiez economie. Ultimul an de studii l-am facut in Italia si, cu aceasta ocazie, am invatat si italiana.

Un adevarat globetrotter! Ce noroc am avut ca te-am intalnit! Ai fi putut fi oriunde altundeva pe glob! Cand ne-am cunoscut, traiai in Croatia. Acum locuiesti in Franta. Si stiu ca tocmai te-ai intors dupa cativa ani petrecuti in Mexic…

Intr-adevar, am trait in multe locuri. Dupa absolvirea facultatii in Italia, m-am intors in Germania. Am vrut sa fac un stagiu pentru a ma asigura ca ceea ce imi doream sa fac mi se potrivea cu adevarat. Dupa ce am lucrat sase luni ca stagiar, firma m-a recrutat si m-a trimis la sediul sau din Franta. Am lucrat si acolo 18 luni, apoi am fost trimisa in Belgia.

Mai performanta decat o agentie de voiaj !

Exact! Dar toate acestea au venit cu un pret. In Spania, tatal meu a fost cel care m-a sustinut financiar. In Italia, am avut bursa Erasmus. In Germania, am stat in casa mamei, dar am facut naveta in fiecare zi intre Bonn si Dusseldorf (70 kilometri), trezindu-ma la 5:30 dimineata si muncind din greu tot stagiul.

Cand am fost angajata la Paris, am inceput, in sfarsit, sa castig banii mei, dar nu a fost chiar atat de simplu. Nu ma asteptam sa am un soc cultural. Desi aveam o foarte buna intelegere a limbii si culturii franceze, imaginea idealistica a acestei tari s-a evaporat cand am ajuns acolo. Norocul meu a fost ca am fost trimisa la un training in partea de est a tarii care semana mai mult cu ce stiam eu din Germania.

In ceea ce priveste experienta mea in Belgia, in acest caz mi-am urmat inima. Aveam un iubit langa care voiam sa fiu si care locuia acolo. Am facut tot ce-am putut pentru a obtine un job in filiala belgiana, dar pretul a fost ca lucrurile stateau cu totul altfel acolo. Ritmul era diferit si nu neaparat in sensul bun pentru mine, relatiile intre oameni erau diferite si mi-a fost greu sa lucrez intr-un astfel de mediu. Pana si povestea mea de dragoste s-a incheiat si astfel, m-am intors la Paris.

Le parcours du combatant cum ar spune francezii…

Dar partea cea mai interesanta a povestii mele abia acum incepe. Cand m-am intors din nou la sediu, am inceput sa lucrez pe zona Europa de Est. Mi-a placut foarte mult si, dupa doi ani, cand mi s-a propus sa plec in Croatia pentru a deschide filiala, am acceptat. Pana aici, toate bune si frumoase.

Problema este ca, cu doar doua zile inainte de a pleca la Zagreb, mi-am gasit dragostea vietii mele. Ne cunosteam deja de pe vremea cand lucram in Belgia, dar acela a fost momentul in care ne-am dat seama ca noi chiar ne iubim. Momentul era prost ales pentru o astfel de epifanie.  Dar se poate si mai rau.

In primele luni, am reusit sa ne vedem cu regularitate. Dar, dupa patru luni, el a primit un post important in Statele Unite… Acesta a fost momentul de turnura.

Mi-a cerut mana si am spus, evident: da!

Pe de alta parte, compania nu expatriaza cupluri si mi-a fost foarte greu sa ii conving sa ma trimita cu el. Eram de altfel intr-o pozitie extrem de delicata : cerusem sa fiu transferata in Belgia, apoi sa fiu luata inapoi la sediu, dupa care, abia plecasem in Croatia si am inceput sa cer transferul in State. Un personaj vizionar al companiei a inteles totusi situatia si a mizat pe valoarea adaugata pe care o puteam aduce filialei. Astfel am obtinut transferul.

Deci, ne lipseau Statele Unite de pe lista…

Absolut. Experienta Americana a fost una dura si minunata.

Ne-am casatorit la New York si l-am avut intai pe Raphael, apoi pe Benjamin.

Pe partea profesionala insa, experienta a fost extrem de dificila. Vorbeam mai devreme de socul cultural pe care l–am avut cand am ajuns in Franta. Nu este nimic comparat cu ce am trait la NY. In departamentul in care lucram nu lucrau decat angajati americami. Imi lipsea mediul cu adevarat international si mi-a fost foarte greu sa construiesc o retea, sa imi fac prieteni. Felul meu latin de a fi era foarte diferit de ce am gasit acolo. Mi-a ramas un gust amar dupa aceasta experienta americana, dar care este indulcita de minunatele amintiri legate de casatorie si de nasterea copiilor mei.

Si au trait fericiti pana la adanci batranete…

Pana la urma am lasat Statele Unite pentru a ne instala in Mexic. Aceeasi companie, acelasi sperat aranjament. Sotul meu a fost numit pe un post important, iar eu am incercat sa obtin un job ca si inainte. Dar s-a dovedit ca Mexicul a fost o experienta de cinci ani marcata de nastere, pierdere si reinventare. Bucurie pura si durere pura, toate in acelasi timp.

Inutil sa spun cat de fericita am fost sa imi nasc al treilea baietel si sa ma bucur de minunata mea familie. Ne-am facut foarte multi prieteni in Mexic si am creat coconul perfect. Am fost privilegiati sa avem tot suportul logistic de care o familie cu cinci membri poate avea nevoie – menajera, bona, sofer – si sa ne bucuram de aceasta tara incantatoare.

Ai spus ca Mexicul a fost insa si un moment de pierdere. Ce intelegi prin asta?

Profesionala si personala.

A trebuit sa renunt la compania in care crescusem atat de multi ani. Ce m-a durut cel mai tare a fost ca nu am obtinut jobul pentru ca sotul meu lucra deja acolo. Pot intelege conflictul de interese, dar stiu si ca sunt al naibii de buna in ceea ce fac si ca, in alte cazuri, compania a acceptat ca ambii soti sa lucreze impreuna. Am simtit ca este nedrept si neloial. Mi-a luat mult timp sa accept.

Dar cel mai dificil a fost sa imi pierd bunica. Eram foarte apropiate. Ea m-a crescut. Era un exemplu si un reper pentru mine. A fost greu. Eu sunt atee si cred ca nu traim decat o singura data. Mi-a fost greu sa accept ca s-a terminat, ca nu mai exista nicio sansa. Cum faci sa gestionezi asa ceva…? Am lucrat foarte mult pe mine insami pentru a trece peste. Uneori inca mai fac doliu, dar asta este viata.

Ai mentionat si partea reinventarii.

M-am reinventat de multe ori in viata mea. Dar in Mexic, parcursul meu professional s-a schimbat complet. Din momentul in care am acceptat ca povestea companiei in care mi-am investit toata energia si visele timp de atatia ani s-a terminat, am hotarat sa creez ceva pe cont propriu.

Am o expertiza solida pe care am hotarat sa construiesc si, privind in jurul meu, mi-am dat seama ca mexicanii sunt foarte creativi, dar nu au strategie. Sunt expert in produsele de lux, cunosc diferite piete si am o profunda cunoastere a trendurilor. Ba mai mult, am o retea puternica de prieteni straluciti, astfel ca, la inceput, am creat o societate de consultanta pentru educatia in retail. Apoi, alaturi de alti doi prieteni, am creat un website care reuneste date si informatii pentru companii. Businessul digital este fascinant !

Sa fii antreprenor este foarte greu, dar sa incepi pe o piata atat de instabila precum Mexicul, este si mai greu. Am facut-o timp de trei ani, lucrand 16 ore pe zi si suntem astazi opt oameni. De cand am plecat din Mexico, eu ma ocup de partea strategica si altcineva a preluat partea operationala.

Este impresionant! Mama cu trei copii SI antreprenor! Cum ai reusit sa le duci pe toate ?

Ca toate mamele, cu putina vina si cu grija de a nu creste niste copii intr-o lume perfecta… virtuala. Dupa cum spuneam, din punct de vedere logistic, aveam toate facilitatile necesare pentru a avea grija de cei trei copii ai mei. Ce a fost mai greu insa, a fost sa raman calma in interactiunea cu aceste caractere atat de diferite si sa construiesc o relatie personalizata cu fiecare dintre ei.

Cel mare, care este de altfel pre-adolescent, are o personalitate foarte puternica. Este dragut, curios, inteligent, dar foarte centrat pe sine si in competitie cu al doilea baiat al meu, care este sociabil, amuzant si generos. Cel mic si cu cel din mijloc parca ar fi gemeni, se inteleg absolut perfect.

Aceste diferente genereaza tensiuni ca in orice familie si a trebuit sa muncesc mult pe mine insami pentru a gestiona situatia corect, ca o perfectionista ce sunt… Iar pozitia de bad cop pe care a trebuit sa o am (tati este intotdeauna personajul pozitiv…) a facut lucrurile si mai grele. Fac tot ce pot pentru a impune limite, pentru a–i invata disciplina si pentru a-i proteja de pericolele societatii.

A fi mama implica multe zile grele, dar este atata fericire in a avea copiii acestia. Am ales sa ii am, m-am bucurat de maternitate si, chiar daca uneori ma simt nervoasa si frustrata, face parte din viata. Cum se spune : happy mom, happy kids! Happy wife, happy life!

Care este cheia fericirii tale?

Cred ca este gratitudinea. Recunostinta.

Dupa cum spuneam, ne-am intors de putina vreme la Paris, dupa ulti ani de expatriere. Sambata trecuta am fost la o cina cu niste prieteni si ne-am petrecut seara ascultand plangerile celor prezenti. Toata discutia era focalizata pe probleme, nu s-a discutat nicio clipa despre solutii. Francezii cred ca au probleme, dar depinde doar de punctul de referinta pe care ti-l fixezi si de reperele pe care le ai.

In ceea ce ma priveste, eu stiu ce sunt greutatile adevarate. Le-am mostenit din familie si din propria mea viata. Strabunicii mei au fost deportati si, cand s-au intors, nu au avut drepturi civile. Bunica mea a fost atat de impactata de trecutul ei, incat nu era in stare sa arunce nici macar o farama de paine. A suferit de o paralizie faciala din cauza frigului la care a fost expusa. Lucrand in spital, a vazut suferinta cumplita.

In ceea ce priveste copilaria mea, nu a fost nici aceasta usoara. Mama mea a fost copil unic la parinti si s-a ocupat intotdeauna doar de ea insasi. Nu si-a schimbat niciodata stilul de viata pentru copiii ei eu am avut grija de fratele meu mai mic cand ea iesea. Nu am suferit neaparat. Asta m-a facut mai autonoma si independenta. Dar este in egala masura ceea ce m-a facut sa tanjesc dupa o celula familiala solida.

Din perspectiva materiala, nu mi-am imaginat niciodata ca voi avea ceea ce am astazi. Am avut foarte putina siguranta financiara in trecut si cred ca asta este pretios. Bunica mea ar spune: ce vrei mai mult?

Copiii mei sunt bine si incerc sa ii pregatesc pentru viata fara a-i inchide intr-o lume perfecta, dar imaginara. Casnicia mea merge bine de 12 ani in ciuda stresului, mutarilor si problemelor cu serviciul. Bat in lemn ! Am avut momentele noastre de tensiune. Dar chiar si in momentele acelea grele am fost fericita. Orice am facut mi-a deschis noi porti. Daca am suferit intr-un fel, a fost pentru a ajunge la ceva si mai bun. Am pierdut compania pe care o iubisem atat de mult, dar am descoperit realitatea lumii digitale care a adaugat o mare valoare expertizei mele.

Cheia fericirii nu e sa fii nefericit inainte, dar contribuie la procesul de invatare a aprecierii pentru ceea ce avem. De aceea spun ca sunt fericita pentru ca simt gratitudine pentru ceea ce am si pentru locul din care vin.

  •  
  •  
  •  
  •  
Nu exista comentarii

Lasa un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi publica